Patinaj artistic, sportul vedetă de la Jocurile Olimpice de iarnă

Patinaj artistic, unul dintre cele mai așteptate momente ale Jocurilor Olimpice de iarnă este un adevărat spectacol ce uimește publicul cu sărituri îndrăznețe, piruete amețitoare, grație și costume strălucitoare, o îmbinarea perfectă dintre artă și atletism.

Patinaj artistic, hobby în aer liber

Patinajul artistic modern cuprinde patru discipline principale: individual masculin și feminin, în care sportivii execută un program scurt și un program liber, demonstrând abilități tehnice și artistice în care elementele cheie includ sărituri (axel, lutz, flip, loop, salchow, toe loop), piruete și secvențe de pași; perechi – unde se impune o sincronizare perfectă între parteneri care execută elemente spectaculoase; dansul pe gheață, care se concentrează mai mult pe pași, ritm și interpretare muzicală și patinaj sincron, o disciplină relativ nouă care implică echipe de 12-20 de patinatori care execută forme complexe și mișcări sincronizate ca un singur organism.

Acest sport s-a dezvoltat în Europa în secolul al XVIII-lea, pe măsură ce oamenii au început să aibă mai mult timp liber pentru activități recreative. Primul club organizat de patinaj, înființat în anii 1740 în Edinburgh, Scoția, cerea noilor membri să treacă un test de admitere în care trebuiau să execute un cerc cu fiecare picior și să sară peste o stivă de trei pălării.

În 1772, englezul Robert Jones a scris prima carte instructivă despre patinaj, intitulată A Treatise on Skating (Tratat despre patinaj), care oferea instrucțiuni despre cum să se creeze forme precum cercuri, spirale și cifre opt pe gheață, notează site-ul History.com.

Cartea a contribuit la popularizarea unui „stil englezesc” de patinaj artistic, în care concurenții erau evaluați pe baza preciziei modelelor pe care le desenau pe gheață. La sfârșitul secolului al XIX-lea, competițiile de patinaj  cereau participanților să execute figuri obligatorii, 41 de modele derivate din cifra opt, precum și „figuri speciale” din propria imaginație a patinatorului.

Părintele patinajului artistic – un american

În Statele Unite ale Americii, anii dinaintea Războiului Civil,  au fost prinși de o adevărată febră a patinajului. Inovațiile tehnice care au permis fixarea patinelor pe încălțăminte au făcut patinajul pe gheață accesibil, acesta fiind una dintre puținele activități recreative mixte acceptate social. După deschiderea, în 1858, a lacului înghețat din Central Park, New York, patinajul pe gheață a devenit un hobby la modă.

Jackson Haines , un dansator profesionist, crescut în New York City, era nemulțumit de „stilul englezesc” predominant și de lipsa sa de artă și fluiditate. El a dezvoltat un stil de patinaj artistic fluid, care includea mișcări de balet, sărituri și piruete însoțite de muzică, însă această inovație nu a fost pe placul publicului american.

În 1868 el a părăsit Statele Unite și a venit în Europa, unde a găsit un public mult mai receptiv la stilul său inovator. Haines, cunoscut ca părintele patinajului artistic, a încântat publicul din Viena cu stilul său avangardist, „stil internațional” ce încorpora valsul, o secvență simplă de patru pași. Influența sa a contribuit decisiv la transformarea patinajului într-o mișcare fluidă, ritmică, și a ajutat la promovarea dansului pe gheață.

Săritura Axel, inovația de la primul campionat internațional

În 1882, Clubul de Patinaj din Viena a găzduit primul campionat internațional important de patinaj artistic, la care norvegianul Axel Paulsen a introdus un nou tip de săritură – cu o rotație și jumătate – care a devenit cunoscută sub numele de săritura Axel.

Prima vedetă a patinajului artistic din secolul al XX-lea a fost suedezul Ulrich Salchow, care a câștigat un număr record de 10 campionate mondiale masculine între 1901 și 1911. El a executat pentru prima dată săritura care îi poartă acum numele, în care patinatorii se ridică pe marginea interioară din spate a unui picior și aterizează pe marginea exterioară din spate a celuilalt picior.

Până în 1902, când englezoaica Madge Syers a terminat pe locul al doilea în spatele lui Salchow la campionatul mondial, patinajul artistic de competiție era o activitate rezervată exclusiv bărbaților, deși Uniunea Internațională de Patinaj (ISU), fondată în 1892, nu avea nicio regulă care să interzică femeilor să concureze cu bărbații.  În 1906, ISU a introdus un campionat mondial pentru femei iar, în 1908, și pentru perechi.

Singura probă la care puteau concura femeile

Patinajul artistic a debutat ca probă olimpică la Jocurile Olimpice de vară, în 1908. Ulrich Salchow a câștigat medalia de aur la masculin, în timp ce Syers a câștigat aurul la feminin și bronzul alături de soțul ei la proba de perechi. Din 1924, patinajul artistic a trecut la Jocurile Olimpice de iarnă ce au fost organizate pentru prima dată în acel an.

Până în anul 1936, patinajul artistic a fost singura probă din cadrul Jocurilor Olimpice de iarnă la care puteau concura femeile, iar patinatoarea care a câștigat medalia de aur a devenit una dintre cele mai faimoase sportive din istorie.  Norvegianca Sonja Henie, după ce a terminat pe ultimul loc la Jocurile Olimpice de iarnă din 1924, la vârsta de 11 ani, a câștigat medalia de aur la următoarele trei ediții ale Jocurilor Olimpice (1928, 1932 și 1936).

În anii 1930, cluburile au început să încurajeze crearea de noi dansuri, extinzând posibilitățile de evoluție pe gheață sub influența crescândă a Uniunii Internaționale de Patinaj. Această schimbare a dus la organizarea primelor competiții naționale de dans pe gheață, care au avut loc în Anglia, Canada, Statele Unite și Austria. Patinatorii au executat dansuri obligatorii, originale și libere. Până la sfârșitul deceniului, dansul pe gheață a evoluat de la o tradiție a cluburilor la un sport organizat.

Jocurile Olimpice de iarnă introduc dansul pe gheață

Al Doilea Război Mondial a dus însă la întreruperea patinajului în multe regiuni. Abia la începutul anilor 1950, disciplina a evoluat către o structură internațională. Un eveniment special de dans pe gheață a avut loc la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic din 1950 de la Londra, urmat de un al doilea eveniment la Milano în 1951. Apoi, în 1952, a fost adăugat oficial la campionatele mondiale. În acel an, Jean Westwood și Lawrence Demmy din Marea Britanie au devenit primii campioni mondiali la dans pe gheață.

În această perioadă se înregistrează schimbări subtile, dar semnificative de coregrafie. Patinatorii se aplecă mai mult din genunchi, își folosesc brațele cu mai multă intenție și răspund mai bine la muzică, trecând de la executarea pașilor în sine către o interpretare expresivă, deși costumele și aspectul general rămân încă conservatoare.

Dansul pe gheață a fost inclus pentru prima dată în programul olimpic ca probă demonstrativă la Jocurile Olimpice de iarnă din 1969, de la Grenoble. Performanța patinatoarei americane Peggy Fleming, medaliată cu aur, a fost transmisă în direct și în culori întregii audiențe globale, televiziunea transformând astfel, patinajul artistic în proba emblematică a Jocurilor Olimpice de iarnă.

1976, anul recunoașterii ca sport olimpic separat

Această schimbare a câștigat recunoaștere globală în 1976, la Jocurile Olimpice de iarnă de la Innsbruck, Austria când dansul pe greață a devenit sport olimpic separat. Primii campioni olimpici au fost cuplul Lyudmila Pakhomova și Alexandr Gorshkov din Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de alte discipline de patinaj artistic, dansul pe gheață acordă prioritate muzicalității, sincronizării și parteneriatului, mai presus de sărituri și acrobații. Potențialul expresiv al dansului pe gheață a atins apogeul cultural în anii 1980 când Jayne Torvill și Christopher Dean au interpretat Boléro (1984), fapt ce a atras mai multă atenție asupra acestui sport. Interpretarea lor a devenit unul dintre cele mai recunoscute momente din istoria olimpică.

Până în 1990, dansul pe gheață ajunsese la un echilibru între precizie și intensitate, cu costume mai elegante, tranziții mai rapide și pași mai complicați. Dar controversele au început să umbrească acest sport. Rapoartele privind disputele legate de arbitraj și votul în bloc au alimentat o criză de credibilitate în creștere, care a afectat dansul pe gheață, împreună cu restul patinajului artistic.

Această tensiune a atins apogeul la începutul anilor 2000. Reformele radicale ale sistemului de arbitraj, după scandalul din 2002 de la Jocurile Olimpice de la Salt Lake City, au pus accentul pe o mai mare responsabilitate, detaliile tehnice și structura de punctaj jucând un rol mai central în modul în care programele erau construite și evaluate.

Campioni mondiali și olimpici

Dansul pe gheață și-a asumat pe deplin rolul de proba cea mai expresivă din patinajul artistic în anii 2010. Programele s-au inspirat din muzica contemporană, teme experimentale și chiar din poezie. Perechile au explorat egalitatea, tensiunea și complexitatea, în locul dinamicii stricte de conducere și urmărire.

Însă, nu putem încheia fără să menționăm sportivii care au făcut istorie în patinajului artistic. Printre aceștia se numără Katerina Witt, figură emblematică a patinajului din anii 1980, cvadruplă campioană mondială și dublă campioană olimpică a cărei prezență scenică și abilități artistice au fascinat publicul; Brian Boitano și Brian Orser, ale căror rivalități epice au dominat patinajul masculin; Yuzuru Hanyu, considerat unul dintre cei mai mari patinatori din istorie, cu două medalii de aur olimpice și multiple recorduri mondiale; Evgenia Medvedeva și Alina Zagitova, care au revoluționat patinajul feminin.

Patinajul artistic rămâne unul dintre cele mai populare sporturi de iarnă. Este o disciplină care cere ani de antrenament intens și sacrificii personale, dar care răsplătește cu momente de pură frumusețe care rămân gravate în memoria colectivă. Fie că este vorba de grația unui dans pe gheață, de puterea unei sărituri quadruple sau de povestea emoționantă spusă prin mișcare, patinajul artistic continuă să fascineze și să inspire.